Odata patrunsi in Transilvania, austriecii au inceput sa organizeze aceasta noua provincie si din punct de vedere militar. Astfel, primele regimente graniceresti au fost infiintate la sfarsitul secolului al XVII-lea (1690) de-a lungul raurilor Tisa si Mures, care marcau granita Imperiului habsburgic. Organizarea intregii granite militare s-a realizat abia intre anii 1760-1780, cand, in timpul razboaielor cu Prusia, Imperiul habsburgic era amenintat de un atac din partea Rusiei, care incheiase in 1762 o conventie militara cu Prusia. Unui atac al Rusiei in Transilvania, Comandamentul militar al provinciei nu-i putea opune decat doua regimente de infanterie si unul de cavalerie care existau la acea data in Transilvania.
In asemenea imprejurari critice pentru Imperiu, infiintarea in Transilvania a unor regimente graniceresti era mai mult decat necesara. Intarirea granitelor Imperiului, prin infiintarea de noi regimente in sudul si estul Transilvaniei, marea acel cordon militar care incepea de la Marea Adriatica, trecea pe la Portile de Fier, si acum continua pe crestele Carpatilor ajungand in zona Galitiei. Aceasta actiune cu implicatii adanci in viata social-politica a Marelui Principat al Transilvaniei, a fost initiata de catre Curtea de la Viena, in al treilea deceniu de domnie a imparatesei Maria Tereza (1740-1780), iar infiintarea regimentelor graniceresti, a urmarit atat intarirea granitei militare, imbunatatirea sistemului de recrutare, cat si diminuarea puterii nobilimii maghiare, scotand o buna parte din teritoriul si populatia Transilvaniei de sub dominatia ei. Prin aceste masuri se urmarea si consolidarea „Uniatiei", zdruncinata din temelii de miscarile religioase din ultimele decenii, conduse de catre calugarii Visarion Sarai si Sofronie din Cioara.
Misiunea de infiintare a noilor regimente a fost incredintata la data de 5 iulie 1761 generalului de cavalerie, austriacul Nicolae Adolf de Buccow.
Potrivit proiectului intocmit de Buccow, din 13 octombrie 1761, inaintat Consiliului aulic de razboi, organizatia plaiesilor si puscasilor se desfiinta, iar in schimb se alcatuia, de-a lungul frontierei transilvane, din Bucovina pana in Banat, o forta insemnata si cu cheltuieli militare minime. Generalul Buccow a propus, cu acest prilej, infiintarea unei „Militii graniceresti" compusa din doua regimente romanesti de infanterie, cuprinzand cate 3000 de soldati, doua regimente secuiesti de infanterie, un regiment romanesc de „dragoni" (cavalerie) si unul secuiesc de „husari" (cavalerie maghiara), de cate 1.000 de calareti. Efectivul acestor unitati graniceresti din Transilvania era estimat sa ajunga la 17.000 de soldati.
In proiectul de militarizare, Buccow, prevedea cuprinderea in regimentele romanesti numai a taranilor romani neiobagi si de religie greco-catolica, iar ofiterii sa fie catolici. Daca pe teritoriul viitoarelor regimente nu se vor gasi un numar suficient de romani uniti cu biserica catolica, se propunea completarea efectivelor cu tarani romani greco-catolici adusi din alte tinuturi de granita, iar taranii romani ortodocsi care vor refuza primirea noii credinte sa fie dizlocati in alte localitati. Convertirea religioasa s-a facut fortat in tinuturile graniceresti, fiind sustinuta de catre imparateasa Maria Tereza si Consiliul aulic de razboi din Viena.
In locul taranilor expulzati din satele lor au fost adusi romani din alte sate din zona care erau greco-catolici si acceptau inrolarea sub steagul habsburgic.
Militarizarea granitei inceputa in anul 1761 a ajuns la o organizare statornica numai in anul 1766, cand imparateasa Maria Tereza sanctioneaza Statutul militar al regimentelor de granita, compus din 84 de articole. Decretul de infiintare a regimentelor romanesti de granita poarta data de 15 aprilie 1762 si este semnat de imparateasa Maria Tereza. Prin acest decret au luat fiinta Regimentul 1 de granita roman, cu sediul la Orlat si Regimentul 2 roman cu sediul la Nasaud, ulterior in anul 1768 se infiinteaza Regimentul romano-iliric din Banat, cu sediul la Biserica Alba.
Aceste regimente graniceresti au fost primele unitati militare romanesti constituite si organizate dupa cele mai moderne standarde ale timpului.
Rezistenta opusa de populatia acestor tinuturi desemnate a fi militarizate a facut ca in anul 1764 (16 martie) Curtea imperiala sa emita o patenta, care proclama solemn libertatea si privilegiile granicerilor romani, dand asigurari in acest sens.
In anul 1766 Regimentul 1 de granita romanesc cu sediul la Orlat este deja constituit sub directa supraveghere a generalului Ziskovic. Acest regiment il gasim in arhivele vieneze purtand numarul 16, iar cel de la Nasaud cu numarul 17. Comandant al regimentului a fost numit colonelul Stephan Lucs de Luxenstein, vicecolonel era Michael de Kißt, iar capelan militar a fost adus preotul catolic Carolus Lembel.
Cu prilejul rectificarii frontierei cu Tara Romaneasca, din anul 1769, o parte dintre cei 54 de munti, „revendicati" au intrat in posesia si folosinta satelor apartinatoare Regimentului 1 roman.
Regimentul intai roman cu sediul la Orlat era compus din 12 companii si cuprindea locuitorii din localitati cu o populatie exclusiv romaneasca, comune care se insirau la poalele Carpatilor Meridionali, intre Hateg la vest si Tohanul Vechi la est. Regimentul cuprindea doua sate din Tara Barsei, 13 din Tara Oltului, 4 sate din scaunul Sibiului, un sat din scaunul Orastiei, celelalte apartinand Comitatului Hunedoarei. In anul 1766 regimentul dispunea de 3708 barbati valizi, organizati in doua batalioane a cate sase companii. Fiecare companie avea cate patru plutoane.
Cele 12 companii erau incluse in doua batalioane (1 batalion=6 companii), care isi aveau sediul la Hateg si Vaida-Recea.
In anul 1773 sunt consemnate in documente cele 80 de localitati graniceresti care apartin Regimentului 1 de granita romanesc. Ele se gasesc raspandite astfel: doua in Tara Barsei, patruzeci in Tara Oltului, trei in Sibiu, unul in Alba de Sus, unul in Orastie, douazeci si sase in tinutul Hunedoarei si noua in Tara Hategului. Aceste sate graniceresti in care erau dislocate cele 12 companii ale regimentului au fost: Compania I, Racastia, Hasdau, Manerau, Carjiti, Cozia, Cristur, Pestisu Mare, Almasu Sec, Almasu Mic, Vetel, Bretelin, Barcia, Cauni; Compania a II-a, Hateg, Silvasu de Sus, Silvasu de Jos, Clopotiva, Carnesti, Totesti; Compania a III-a, Sacel, Salasu de Sus, Paros, Livadia, Baru Mare, Coroiesti, Baiesti, Galati, Malaiesti, Rau Alb; Compania a IV-a, Cugir, Spini, Bacia, Harau; Compania a V-a, Jina; Compania a VI-a, Orlat si Vestem; Compania a VII-a, Racovita, Scoreiu, Porumbacu de Jos, Porumbacu de Sus; Compania a VIII-a, Vistea de Jos, Vistea de Sus, Arpasu de Jos, Arpasu de Sus, Ucea de Jos, Ucea de Sus, Dragus, Oltet (Besinbac); Compania a IX-a, Voila, Lisa, Breaza, Voivodenii Mari, Voivodenii Mici, Gura Vaii (Netotu), Recea (Vaida Recea si Telechi Recea), Dridif, Ludisor, Luta, Pojorta, Dejani; Compania a X-a, Margineni, Savastreni, Sasciori, Harseni, Hurez, Rausor, Iasi, Ileni, Sebes, Berivoii Mari, Berivoii Mici, Copacel; Compania a XI-a, Ohaba, ªinca Veche, Vad, Bucium; Compania a XII-a, Dumbravita (Tantari), Zarnesti (Tohanu Vechi).
Statutul de functionare a regimentelor de granita romanesti din Transilvania, emis sub semnatura imperiala la 12 noiembrie 1766, specifica: „indatorirea principala a tuturor granicerilor romani atat in timp de razboi, cat si in timp de pace este sa se ingrijasca de apararea granitelor, sa fie in garnizoane si la poteci, sa mentina siguranta tarii, prin urmarirea hotilor, impiedicarea importului si exportului clandestin de marfuri, sa opreasca emigrarile peste munti". Tot in acest statut se prevedea pentru graniceri ca „in caz de razboi, sa faca serviciu in afara de patrie". „Ei vor trebui numaidecat sa se prezinte oriunde li s-ar cere, indata si de bunavoie", sa lupte oriunde pentru gloria Austriei („pro gloria Austriae"). In afara de pazirea hotarului si de a lupta sub steagul habsburgic, granicerii romani mai aveau in sarcina realizarea de cordoane sanitare (carantina), care sa opreasca intrarea bolnavilor de holera in tinuturile Imperiului, cat si emigrarile peste munti ale nemultumitilor supusi ai „dragutului de imparat".
Barbatii din districtele graniceresti se imparteau in trei categorii: activi, semi-invalizi si invalizi. Cei activi participau la pregatirea militara care se facea duminica si in zilele de sarbatoare, dupa terminarea slujbei religioase, la care erau obligati sa participe. „Serviciul de cordon" sau paza granitei era pentru fiecare granicer activ de cate 15 zile pe an, cand erau platiti cu cate 4 creitari pe zi, din care un creitar se retinea pentru uniforma („fondul de mondura"). In afara acestor 15 zile de serviciu, taranii graniceri mai aveau ca sarcini repararea drumurilor si caratul lemnelor necesare regimentului.
Din efectivul intregului regiment (3708 soldati) vara efectuau serviciul de paza un numar de 908 graniceri, iar pe timp de iarna efectivul de paza se reducea la 695. Fiecare companie avea incredintata pentru paza o zona bine delimitata din frontiera. Paza granitei se facea atat in puncte fixe, pichete sau cordoane, cat si prin patrulare in schimburi si pe perioade diferite, in functie de importanta traseului.
Armamentul si echipamentul pe care-l utilizau granicerii era prevazut in regulamentele de functionare a regimentelor in care se arata: „Sa li se dea granicerilor arme de foc si arme albe, precum si munitia necesara. Ei vor primi, de asemenea, centuri si harnasamente din piele, dar numai o data, la echipare. Urmeaza ca soldatii sa aiba grija cu mare bagare de seama de acest echipament, iar ofiterii sa ii supravegheze si sa ii indemne cu grija pe soldati sa nu deterioreze armele si echipamentul si sa le tina totdeauna in stare buna. Daca s-ar intampla ca armele sa sufere vreo stricaciune din partea soldatilor ori sa ajunga nefolositoare din vina acelora, repararea precum si procurarea de noi arme se vor face pe cheltuiala celor vinovati". Referitor la uniforma pe care o purtau granicerii se preciza urmatoarele: „Granicerii romani vor purta sumanul sur scurt, cioarecii si opincile obisnuite, dar cu conditia ca pantalonii sa fie mai stramti, sumanele sa fie uniforme si prevazute cu guler si maneci de culoare stabilita pentru intreg regimentul. Pentru pastrarea mai buna a acestora e necesar sa-si faca o camasa de postav alb, o cravata rosie si o palarie neagra numita „csako". In timp de razboiu vor primi echipamentul regulamentar".
Granicerii Regimentului 1 de la Orlat purtau cioareci albi, stramti, tiviti cu albastru, sumanul din dimie, sur inchis, aproape negru (erau numiti „catanele negre") cu bordura verde, avand nasturi din metal galben, pieptar din panura alba, iar pe cap purtau „chivara inalta" cu tablite de arama, numita de ei „ciacau". Parul il purtau lung (coada), legat cu o panglica albastra, iar la urechi era facuta o bucla groasa. Obiceiul de a purta parul lung a fost abandonat dupa intoarcerea din razboaiele duse impotriva lui Napoleon (1815), „tabara de noua ani". Dupa aceasta data granicerii se vor tunde scurt. Pana in anul 1830, granicerii isi confectionau uniformele pe cont propriu, dupa aceasta data s-a infiintat „fondul de provente sau fondul de mondura" din care se confectiona gratuit echipamentul necesar.
Ofiterii regimentului purtau uniforma obisnuita a armatei imperiale austriece specifica regimentelor de granita, erau de religie catolica si proveneau la inceput din familii nobiliare austriece, maghiare sau italiene. Incepand de la sfarsitul secolului al XVIII-lea, ofiterii si subofiterii regimentului au fost recrutati si dintre romani. Primul ofiter roman care a facut parte din efectivul Regimentului 1 de granita roman a fost locotenentul Avram Caliani, care in anul 1773 era caracterizat de catre superiorii sai ca fiind un „nationalist foarte activ", provenea din sergentii romani ai companiei a III-a. Pana la desfiintarea regimentului in 22 ianuarie 1851, vom gasi in ordinea de bataie 118 ofiteri romani.
Daca se cunoaste faptul ca drapelul de lupta la Regimentului 2 roman de graniceri de la Nasaud purta deviza „Virtus romana rediviva" („Virtutea romana reinviata"), deviza purtata de drapelul de lupta al regimentului de la Orlat este aproape uitata, ea era „Viribus unitis" ("Cu puteri unite").
Prin Decretul Imperial emis la 26 mai 1769 se ordona infiintarea unei subunitati de artilerie in cadrul regimentului cu un efectiv de 285 de oameni alesi dintre cei mai capabili graniceri si din familiile cele mai bune. La recensamantul granicerilor din anul 1775 efectivul Regimentului 1 roman era de 2964 militari, dintre care 267 erau artileristi.
In anul 1777 (20 mai) comanda regimentului din Orlat era compusa din: un colonel - comandant, un locotenent colonel (vice colonel), un maior prim (judecator), un capelan (preot militar) de regiment, un auditor primar, un contabil, un adjutant, un chirurg, trei subchirurgi, doi furieri de stat major, un tambur (sef fanfara) si un profesor (Oberlehrer). Toti acestia erau de origine straina. La companiile regimentului se gaseau un maior, sase capitani, doi locotenenti - capitani, unsprezece locotenenti - primi, noua sublocotenenti, doisprezece furieri, nouazeci si trei gradati, patruzeci si sapte muzicanti, douazeci si unu furieri - vanatori, nouazeci si sase scutiti - platiti (gefreiteri), nouazeci si sase scutiti - neplatiti, douazeci si patru dulgheri, 2512 soldati gregari (graniceri). Efectivul total al regimentului fiind de 2964 militari.
Din personalul medical, la resedinta regimentului se gasea chirurgul si un subchirurg care deserveau sapte sate graniceresti; un subchirurg era la Vaida-Recea si ingrijea de oamenii cuprinsi in cinci companii, dislocate in 39 de sate, iar al 3-lea subchirurg era la Hateg.
In acest timp, comandant al regimentului era colonelul Dombrovska, caracterizat ca „priceput in afacerile economice ale regimentului, plin de zel, drept si neinteresat", vicecolonel era Petrus Hanibal de Sburlati, considerat brutal cu soldatii si cadrele, nefiind agreat de acestia.
Ca dotare cu armament regimentul avea, conform conscriptiei din 1775, 3440 de pusti, 2855 de baionete cu teaca, 540 de baionete fara teaca, 283 de pistoale pentru artileristi, 3039 sabii, 50.332 cartuse, 10.066 bucati cremene de pusca si 855 cremene de pistoale. Sabiile soldatilor graniceri erau scurte, putin incovoiate, iar manerul era din bronz si avea forma unui cap de vultur.
Salariile ofiterilor erau achitate lunar, ale subofiterilor si sergentilor la chenzine (de doua ori pe luna), din care li se retinea cota parte pentru echipament, iar soldatii erau platiti numai cand erau detasati in „cordoane" pe munti.
Instructia granicerilor se facea duminica si in sarbatori, la posturile de comanda cele mai apropiate. In zilele lucratoare din timpul saptamanii erau liberi sa-si lucreze pamanturile. In fiecare primavara, timp de trei zile aveau loc adunari pe batalioane, un fel de reviste de front, cu prezenta intregului efectiv obligatorie si fara plata. Pe timp de pace, o data la 3-4 ani se faceau manevre (aplicatii) cu intreg regimentul, intr-o zona stabilita de catre comandantul de regiment.
Justitia militara a regimentului era reprezentata de „maiorul de la Orlat" unde se gasea „Comisiunea centrala" ce tinea judecata in fiecare luna. Dezertorilor li se luau casa si mosia, care apoi se dadeau unei familii cu mai multi baieti. In caz de tradare, crima, sau dezertare se aplica pedeapsa capitala prin spanzuratoare. Alte pedepse erau: inchisoarea („in fiara" sau „fara fiara"); bataia celui „intins pe lavita" si „trecerea prin nuiele", aceasta fiind considerata „sora cu moartea".
Pedepsele erau aplicate conform instructiunilor in vigoare, ele fiind consemnate in registre speciale. Comandantul care aplica pedeapsa era obligat sa constituie o „comisie penala", compusa dintr-un sergent, un caporal, un grefier si un ostas granicer. In anul 1777, cu ocazia controlului proceselor verbale de pedepse ale companiilor Regimentului 1 roman, s-a constatat ca aplicarea pedepselor corporale a fost mai ales pentru delicte grave sau crime.
Serviciul militar deosebit de sever, cat si starea economica precara a unor graniceri, au dus la o serie de dezertari din armata si trecerea acestora in Tara Romaneasca in speranta unui trai mai usor. Documentele consemneaza, referitor la dezertarile care au avut loc intre anii 1771 si 1775 din Regimentul 1 roman urmatoarele cifre: 125 dezertori din compania a V-a din Jina, 184 din companiile VIII, IX si X din zona Fagarasului, 60 din companiile XI si XII din Tara Barsei, 76 din compania a VII-a de la Racovita, 52 din companiile III si IV din zona Orastiei si 36 apartinand companiilor I si II, cantonate in Tara Hategului.
Mentionam faptul ca in tinuturile graniceresti toate muncile agricole, cat si cele gospodaresti se desfasurau la ordin, dupa un calendar impus de catre autoritatile militare, iar nerespectarea intocmai a acestuia fiind pedepsita in mod exemplar. Aratul, semanatul, sapatul campului, culesul roadelor etc. se faceau numai dupa ce se da dezlegare (slobod) de catre comandatul companiei. Obiceiul de a efectua lucrarile agricole dupa un calendar precis s-a pastrat multi ani si dupa desfiintarea graniceriei. Anuntarea diferitelor ordine date de catre autoritati se facea „prin batutul dobei prin sat" sau, in zilele de sarbatoare, prin „poruncile" date in fata bisericii.
In afara ocupatiilor traditionale, in anul 1777 la Regimentul 1 roman au fost recenzati: 3 rotari, 1 fierar, 12 olari, 5 croitori, 29 cojocari, 3 tamplari, 40 cismari, 10 argasitori (tabacari), 7 panzari, 1 lacatus, 1 gaitanar (sinorar), 1 legator de carti si cativa morari. In Tara Fagarasului granicerii au infiintat mai multe „glajerii" (manufacturi de prelucrarea sticlei), iar in Tara Hategului se fabrica carbunele de lemn (mangal).
Pentru cresterea productivitatii agricole si totodata a prosperitatii in satele graniceresti, Consiliul aulic de razboi recomanda formarea de „Comisii economice", iar ofiterii sa indrume pe granicerii din subordine pentru a construi case din zidarie, grajduri, indiguiri de rauri, desecari de mlastini, plantarea pomilor fructiferi si a vitei de vie. Granicerii erau sprijiniti sa cultive plante industriale, mai ales canepa si rapita. De asemenea se straduiau sa convinga oamenii sa cultive si sa consume cartofi. S-au organizat cursuri speciale de albinarit.
Datorita masurilor organizatorice luate, situatia materiala a granicerilor romani s-a imbunatatit considerabil. In sate s-au instaurat ordinea si curatenia, drumurile au fost pietruite, iar podurile de peste rauri reparate.
Faptul ca la nici doua decenii de la infiintarea regimentelor graniceresti localitatile militarizate din Transilavania erau tot mai prospere si viata social-economica a granicerilor era net superioara fata de cea a iobagilor din satele nemilitarizate, a facut ca taranii romani din aceste ultime localitati si mai ales cei din zona muntilor Apuseni sa-si doreasca a fi cuprinsi in efectivele regimentelor romanesti. Aceasta arzatoare dorinta a lor a fost preintampinata de catre Decretul imperial din 31 ianuarie 1784, care prevedea o noua Conscriptie pentru intarirea regimentelor de granita, in special cel de la Orlat, de pe granita sudica a Transilvaniei.
Plecarea in masa a motilor spre Alba Iulia pentru a se inscrie pe listele Conscriptiei, precum si impiedicarea lor, de catre stapanii feudali ai satelor parasite, de a intra in slujba Imparatului si a scapa astfel de iobagie, au constituit doua din principalele cauze imediate ale izbucnirii marii rascoale din toamna anului 1784, condusa de Horea.
O data cu inceperea rascoalei conduse de catre Horea, la inceputul lunii noiembrie, Regimentul 1 roman, condus acum de colonelul Hannibal de Sburlati, la cererea comitelui suprem al comitatului Sibiu, Andreas von Rosenfeld, va intra in actiune. Incepand din 10 noiembrie 1784, ostasii regimentului vor forma cordoane militare la Miercurea Sibiului si Sebes pentru a limita extinderea rascoalei spre partile din estul Transilvaniei. Soldatii regimentului nu au fost pusi in situatia de a participa la reprimarea rascoalei. Dupa reprimarea rascoalei si executarea conducatorilor ei, granicerii isi vor relua activitatile cotidiene in satele lor de bastina, urmand ca nu peste multi ani sa participe la grele razboaie pe toate fronturile Europei.
Trebuie precizat faptul ca nu intreaga populatie masculina din asa numitele „confinii militare" (teritoriile regimentelor graniceresti) era luata la oaste. In general, tot al patrulea barbat valid era prins in efectivul regimentelor, iar „capii" (intretinatorii) de familie erau scutiti de a presta serviciu militar. De asemenea, nu toti soldatii graniceri au fost dusi la razboi, multi dintre ei ramanand sa asigure in continuare paza frontierei. In general, cei care plecau sa lupte erau tineri necasatoriti selectionati din toate companiile regimentului, care se constituiau intr-un batalion de graniceri. Acest batalion se mobiliza la sediul comandantului de regiment, in cazul nostru la Orlat, de unde sub faldurile drapelului de lupta al regimentului plecau sa-si verse sangele pe campurile de lupta ale Europei. De cele mai multe ori cele doua batalioane reprezentative ale Regimentelor 1 si 2 romanesti de granita au luptat impreuna.
Granicerii romani au primit botezul focului in razboiul pentru succesiunea Bavariei (1778-1779). Odata cu stingerea dinastiei electorilor din Bavaria, Iosif al II-lea (1780-1790), fiul Mariei Tereza (1740-1780), si-a revendicat dreptul sa ocupe Bavaria inferioara. Drept raspuns in anul 1778, regele Prusiei, Frederic al II-lea (1740-1786) numit si „cel Mare", intra cu armatele sale in Cehia si Silezia (posesiuni ale Coroanei habsburgice). Aici, in Silezia regele Prusiei a fost oprit de catre granicerii romani, care de acum inainte vor fi prezenti in toate marile batalii europene. Pentru bravura de care au dat dovada in aceasta campanie, regimentele romanesti au fost onorate prin decret imperial (22 martie 1779) cu atribuirea unuia dintre cele opt steaguri cucerite de la armata prusaca „ca amintire si incurajare a regimentelor de granita din Transilvania", iar vaduvelor si orfanilor ramasi in urma acestor lupte, sa li se imparta cate 100 de florini, suma foarte importanta in acele timpuri.
Dupa un deceniu de pace, in anul 1788 granicerii romani din Orlat si Nasaud vor lua din nou armele pentru a pleca la lupta. Cu un an inainte izbucnise razboiul ruso - austro - otoman (1787-1792) si acum (1788) turcii cauta sa patrunda in Transilvania prin pasurile Carpatilor. Regimentul 1 de la Orlat s-a distins in luptele duse cu turcii in trecatoarea Branului, unde trupele otomane au fost oprite si constranse sa se retraga spre Dunare. In timpul cat ostasii Regimentului 2 de la Nasaud, duceau lupte grele cu turcii pe teritoriul Tarii Romanesti (Bucuresti, Giurgiu, Turnu etc.), ostasii Regimentului 1 graniceresc roman a intarit cordoanele de pe frontiera, avand aici mai multe ciocniri cu turcii. La 17 februarie 1791 au avut loc lupte in pasul Vulcan, iar la 8 martie turcii sunt infranti in trecatoarea Turnu Rosu. In acelasi an ostasii regimentului s-au distins in apararea manastirii Sinaia, atacata de un inamic superior numeric, iar in pasul Buzau, impreuna cu granicerii secui, resping un puternic atac turcesc.
In cursul anilor 1793-1796 ii gasim pe bravii graniceri romani ducand lupte pe frontul Rinului, remarcandu-se in luptele de la Zabérn, Bundenthal, Schwartzfeld, padurea Strassburg si padurea Hagenau. Sfarsitul anului 1794 ii gaseste ducand lupte grele pe sesurile dintre cetatile Mainz si Talbach impotriva soldatilor Frantei revolutionare.
In anii 1796-1797 granicerii romani au luptat impotriva lui Napoleon Bonaparte in Italia de nord, unde doua batalioane combinate ale celor doua regimente, au luptat dand dovada de un eroism legendar. Unitatea astfel formata, din doua batalioane a cate trei companii, cu 32 ofiteri si 1880 de soldati intra in lupta la 30 octombrie 1796, pe raul Piave, unde francezii vor cunoaste vitejia soldatilor romani. Granicerii romani au aparat timp de trei zile podul de la Arcole in zilele de 15, 16 si 17 noiembrie ale anului 1796, in „batalia decisiva pentru soarta Italiei" dupa cum o aprecia Napoleon.
Cea mai importanta pozitie pe care trebuia s-o cucereasca Napoleon in nordul Italiei, era podul de la Arcole, la Areda Venetiei (Areda Venetiarum). Daca francezii ar fi pus stapanire pe pod, armata austriaca ar fi fost inconjurata si nimicita. Apararea acestui important pod a fost incredintata granicerilor romani. In aceasta batalie a cazut eroic capitanul Rotar impreuna cu alti 396 de graniceri si s-au remarcat prin fapte de vitejie stegarul Toader Rau, sergentul Gavrila si capitanul Herta. Vazand eroismul cu care se avantau in lupta granicerii romani („catanele negre") din „indracitul" batalion, se spune ca Napoleon ar fi declarat: „De-as avea un regiment de astfel de draci negri, in 48 de ore as cuceri Viena"; sa nu uitam ca atunci cand rostea aceste vorbe era doar in Italia de nord.
O alta mare batalie la care au participat granicerii romani aflati in compunerea armatei austriece comandata de generalul Nicolas Alvinczy, a fost cea de la Rivoli din 14 ianuarie 1797, tot pe frontul din nordul Italiei, avandu-l adversar pe acelasi Napoleon.
Dupa infrangerea Austriei in Valea Padului si capitularea fortaretei Mantova, multi graniceri sunt decimati de malarie si febra tifoida. Altii au degerat incercand sa apere trecatorile Alpilor, luptand in ariergarda armatei austriece.
Invinsi, granicerii romani impreuna cu franturi ale armatei imperiale, se retrag in Elvetia, la Graubünden, unde vor lupta din nou cu trupele franceze.
Amenintat cu ocuparea Vienei de catre armatele lui Napoleon, imparatul Austriei, Francisc I. (1792-1830), semneaza pacea de la Campo-Formio, la 17 octombrie 1797.
In urma pierderilor avute de regiment in campania recent incheiata, efectivul a fost completat cu noi graniceri veniti din alte localitati.
La nici trei ani de la semnarea pacii, in urma patrunderii prin trecatorile Alpilor a trupelor franceze comandante de faimosul general Massena din noaptea de 14 spre 15 mai 1800, granicerii transilvaneni vor intra din nou in lupta. Atacat prin surprindere, generalul austriac Auffenberg si corpul sau de armata devin prizonierii francezilor. Incercarea batalioanelor romanesti de a sparge randurile armatei franceze se dovedeste zadarnica. Avand pierderi, granicerii cad prizonieri si sunt dispersati in diferite lagare. O buna parte dintre ei reusesc sa evadeze, formand la scurt timp o noua „falanga romana" („phalanx valachica") care va lupta in compunerea armatei austriece in batalia de la Marengo (14 iunie 1800). Dupa o serie de alte lupte duse pe valea Dunarii, unde granicerii romani se fac remarcati prin fapte de vitejie, se incheie pacea de la Luneville (9 februarie 1801), cand batalioanele romanesti se vor intoarce acasa.
Linistea granicerilor a fost din nou tulburata in anul 1805, cand Anglia, Austria si Rusia va declara razboi Frantei. Napoleon concentreaza in Alsacia „Marea armata" si la 25 septembrie 1805, trece Rinul indreptandu-se spre Dunare. Ostasii regimentelor din Orlat, Nasaud si Caransebes vor lupta impreuna la Ulm, unde se retrasese generalul austriac Mack. Incercuit de francezi, el capituleaza la 27 octombrie 1805, lasand in mainile inamicului 45.000 de soldati. Atacurile granicerilor romani asupra armatei franceze la Kremsmünster nu au putut opri inaintarea acesteia si la 13 noiembrie Napoleon va intra in Viena, precedat de cavaleria lui Murat.
Armatele coalitiei nu vor inceta lupta odata cu ocuparea Vienei de catre francezi, soarta razboiului se va decide in urma bataliei de la Austerlitz (2 decembrie 1805), unde pe platoul Pratzen, (din fata satului Austerlitz) se gaseau si granicerii din Regimentul 1 roman, comandanti de vicecolonelul Leibinger. Din nou Napoleon va dovedi calitatile sale de mare strateg, reusind sa obtina o rasunatoare victorie in fata armatelor austro-ruse. Pacea se va semna la Pressburg (27 decembrie 1805).
In anul 1809 in timp ce armata austriaca reorganizata si granicerii nasaudeni duceau lupte grele in Bavaria si Polonia, Regimentul 1 roman, care a avut numeroase pierderi in razboaiele anterioare, va ramane sa asigure frontiera de nord a Imperiului pana in anul 1813 (iunie) cand un batalion se va intoarce acasa, iar celalalt va fi dislocat in Boemia.
O alta celebra batalie la care au participat soldatii regimentului, a fost cea de la Leipzig din zilele de 16-19 octombrie 1813. Aici francezii sunt infranti si pusi pe fuga.
In anul 1814 un batalion, format din granicerii Regimentului 1 roman, a trecut Rinul unde au luat parte la batalia de la Besançon (27 ianuarie 1814), de unde invingatori se apropiau de Paris, cand armata franceza capituleaza la 31 martie, iar Napoleon abdica la 6 aprilie 1814.
Revenirea lui Napoleon la putere in 1815 face ca tarile Coalitiei sa trimita impotriva Frantei sase armate insumand peste 700.000 de soldati. La 25 martie 1815 Regimentul 1 roman trimite in Piemont (nordul Italiei) un batalion compus din sase companii. Inainte de a incepe luptele cu francezii pe frontul italian, soseste vestea ca Napoleon a fost invins, la 18 iunie, in apropierea localitatii Waterloo, de catre fortele Coalitiei. In 6 ianuarie 1816, in ziua de Boboteaza, granicerii sunt primiti la sediul regimentului cu mari onoruri si serbari.
In campaniile austro-franceze dintre anii 1792-1815, pierderile Regimentului 1 roman au fost de: 27 morti, 592 raniti si 2184 disparuti. Incepand din acest an, 1815, pana la desfiintarea regimentelor graniceresti din 1851, granicerii romani nu vor mai lupta in afara hotarelor Imperiului, iar cei din Regimentul 1, in afara Transilvaniei.
La 4 iunie 1827, la Orlat s-a desfasurat festivitatea de sfintire si decorare a noilor drapele de lupta ale Regimentului 1 de granita roman. Cele vechi, ciuruite de gloante in timpul luptelor anterioare, au fost retrase. La aceasta importanta festivitate, ordonata de insusi imparatul au participat reprezentanti din toate companiile regimentului.
Dupa izbucnirea revolutiei burghezo-democratice de la Pesta, in 15 martie 1848, granicerii romani vor fi iarasi antrenati in desfasurarea evenimentelor din Transilvania.
Situatia se tensioneaza o data cu votarea in Dieta de la Cluj, la 17 mai 1848, a „unirii" Transilvaniei cu Ungaria, anulandu-se astfel autonomia Principatului. Acest act a fost sanctionat la 29 mai de catre imparatul Ferdinand I de Habsburg (1835-1848). Imediat dupa votarea „uniunii", la 21 mai 1848, guvernatorul Teleki dizolva Comitetul National Roman (Comitetul permanent), iar sarcina de a aduce la cunostinta membrilor sai acest fapt, i se incredinteaza episcopului Andrei ªaguna, el fiind presedintele acestui Comitet. Cu toate ca Andrei ªaguna a indeplinit mandatul incredintat, Comitetul a continuat sa-si inde-plineasca misiunea pentru care a fost constituit, sub conducerea vicepresedintelui Simion Barnutiu.
In acest timp asistam la atitudinea intransigenta a regimentelor romanesti care refuza sa recunoasca „unirea" cu Ungaria devenind principalele centre de rezistenta romaneasca.
Intre 2-16 septembrie 1848 are loc a treia Adunare Nationala a romanilor de la Blaj, unde cei peste 20.000 de romani au protestat impotriva anexarii Transilvaniei la Ungaria si au cerut convocarea unei Diete in care sa fie reprezentati proportional cu numarul lor, romanii, sasii si maghiarii. In acest interval de timp se trece la formarea garzilor militare romanesti sub conducerea lui Avram Iancu, Axente Sever, Iovian Brad, Albini, locotenentul ªandrucu etc. (ultimii doi vor instrui 5.000 de lancieri romani concentrati in localitatea Mihalt, jud. Alba).
Refuzul autoritatilor de a acorda concesii concrete pentru rezolvarea revendicarilor politice si sociale, determina pe conducatorii Adunarii sa treaca la executarea programului lor. Se trimit stafete la Orlat pentru a invita la intrunire pe „conducatorii poporului" care isi stabilisera sediul in aceasta localitate granicereasca. Luni, 25 septembrie au sosit din Orlat, Simion Barnutiu, A.T. Laurean, Al. Papiu Ilarian, membrii de frunte ai Comitetului National Roman, insotiti de locotenentul Mihail Novac si alti ofiteri, cat si numerosi soldati graniceri care le asigurau protectia. Au fost intampinati in satul Manarade (judetul Alba) de miile de romani, in frunte cu Avram Iancu si motii sai.
Intre 20 si 30 septembrie, locotenentul Novac cu un detasament de graniceri din Orlat, au insotit permanent pe membrii Comitetului, pe traseele Orlat, Sibiu, Blaj si retur. Dupa aceasta data au asigurat protectia acestor conducatori ai romanilor pana la inceputul lunii martie 1849, cand de teama trupelor generalului Bem, au trecut muntii prin „Vama Cucului" in Tara Romaneasca.
Regimul absolutist si militarist impus in Imperiul austriac in urma evenimentelor din anii 1848-1849, nu putea sa se mai impace cu existenta altei forte militare contaminata de ideile pasoptiste si care a intrat in contradictie totala cu scopul urmarit initial. Regimentele romanesti de granita au constituit pentru regimul totalitar al Hasburgilor un pericol real. De aceea, la 22 ianuarie 1851, dupa 88 de ani de existenta, prin inalta rezolutie a imparatului Francisc Iosif (1848-1916), transmisa tuturor companiilor graniceresti, cu Ordinul 3598 al Comandamentului militar general, regimentele de granita din Transilvania au fost desfiintate. Imparatul a ordonat ca in locul celor cinci regimente de granita sa se constituie cinci regimente de linie. Regimentul 1 roman de granita s-a transformat in Regimentul 46 Infanterie.
„Drept gratioasa recunostinta a acestor slujbe glorioase" se aproba „obstelor ambelor regimente romanesti de granita, in forma de exceptiune, sa se poata folosi de muntii revendicati si de aici inainte, dupa ce mai intai se va mijloci si statornici pe calea dregatorilor modalitatea si masura pana unde se extinde aceasta prea inalta favoare...".
Ordinul de desfiintare a regimentului a fost adus la cunostinta populatiei graniceresti la 18 februarie 1851 si a fost pus in aplicare incepand cu data de 1 aprilie acelasi an. Greu le-a fost granicerilor sa depuna armele si sa treaca din nou sub administratie civila. Fiind „catane imparatesti", se bucurau de privilegii si scutiri fiscale, aveau sentimentul de libertate si a celui de proprietate asupra pamantului pe care-l munceau, aveau mandria de a fi purtatori de arma, drept pe care-l aveau in acea vreme doar clasele privilegiate si care dadea purtatorului ei un sentiment de siguranta. Vestea desfiintarii regimentului a fost primita de catre graniceri, dupa marturia unui contemporan, „varsand lacrimi dureroase, ca si cand ar fi presimtit ca, dezarmati, vor avea de intampinat greutati si mai mari".
Comunele foste „statii de companie" ale Regimentului 1 de granita au ramas in posesia muntilor si terenurilor avute pe timpul existentei graniceriei, a celor mai bune scoli din Transilvania acelor timpuri, a fondurilor banesti si de „mondura" (echipament) transformate in fond „scolastic" din care se administrau in continuare fostele scoli graniceresti. Le-au mai ramas granicerilor localitatile temeinic asezate cu biserici si scoli, cu drumuri pietruite si case din piatra sau caramida, o baza materiala din cele mai bune din Principat si nu in ultimul rand o organizare administrativa si sociala de exceptie, tipic „nemteasca".
Cei 88 de ani traiti sub asprimea regulamentelor militare austriece, dar si intr-o situatie social-economica de invidiat, privilegiati fata de locuitorii satelor nemilitarizate, le-au creat fostilor graniceri o psihologie proprie, un inalt spirit de ordine si disciplina, de cinste si omenie, dorinta de dreptate si libertate. Aceste caractere si deprinderi adanc inradacinate din perioada existentei graniceriei se fac simtite pana in ziua de astazi in activitatile urmasilor acestora.

 
                                                                            Inapoi la cuprins