Dotarea si inzestrarea armatei române la inceputul celui
de-al doilea razboi mondial

Mr. Miron Brezoiu

 

    Dupa primul razboi mondial, România reintregita, cu o suprafata de 295.000 km² si o populatie de aproximativ 18 milioane de locuitori, era, dupa Polonia, cea mai mare tara din spatiul european cuprins intre Marea Baltica si Marea Egee. Având si importante resurse materiale ea urma sa joace un rol deosebit in asigurarea stabilitatii zonei de Sud-Est a Europei, insa politica de inzestrare si instruire a armatei sale, promovata de guvern, monarhie si Parlament a fost defectuoasa.
    Una din cauzele acestei defectiuni a constat intr-o stare de automultumire care a cuprins factorii de decizie români dupa primul razboi mondial. In lucrarea „Istoria politica si militara a razboiului României contra Uniunii Sovietice", generalul Platon Chirnoaga aprecia: „Sprijinindu-se pe protocoalele Societatii Natiunilor si pe aliantele regionale, România credea ca se gaseste la adapost de orice act de violenta din afara si privea viitorul cu incredere, fara sa se gândeasca prea mult la pregatirea si organizarea fortei ei militare.
    Dupa primul razboi mondial, s-a considerat ca armata reprezinta o enorma cheltuiala in bugetul statului, care putea fi redusa la limita de jos. Evenimentele din Europa de dupa 1937-1938 ne-au gasit nepregatiti din punct de vedere al armamentului. Nu aveam cu ce face fata unui razboi de masini terestre si aeriene… Oamenii nostri politici… s-au sprijinit prea mult pe documentele inregistrate la Societatea Natiunilor si prea putin pe puterea militara a neamului".
    Imbratisând aceste idei, factorii de decizie români au acordat prea putina atentie dotarii si instruirii armatei in conditiile unei severe economii bugetare. Dar si repartizarea alocatiilor bugetare a fost defectuoasa, utilizându-se circa 85% pentru plata soldelor si intretinerea trupelor si doar 15% pentru achizitionarea de armament.
    Pâna la sfârsitul marii crize economice din 1929-1933, armata româna a fost redusa la maximum. Din cele 18 luni de instructie pentru perioada activa se executau doar cinci, restul timpului soldatii fiind trimisi acasa in „concedii bugetare". Armamentul si echipamentul lasau de asemenea mult de dorit, astfel ca ostirea dispunea de aceleasi mijloace de lupta cu care terminase primul razboi mondial, dar aflate, bine-nteles intr-un grad avansat de uzura fizica si morala.
    De abia dupa anul 1933, a inceput o perioada mai activa. „Infanteria a primit, in parte, armament modern si s-au organizat câteva unitati motorizate de artilerie grea. Cât priveste armamentul antitanc, tancul si unitatile motorizate, acestea lipseau cu desavârsire. Tunurile antitanc române erau din primul razboi, cu tractiune hipo si proiectilele nu puteau strapunge blindajul tancurilor aparute pe câmpul de lupta in 1940. Aceasta lipsa, care nu s-a putut inlatura pâna in primavara anului 1944, ne-a fost fatala, ca si lipsa unor divizii motorizate si a unor divizii blindate".
    In iunie 1934, in fruntea Marelui Stat Major a fost numit generalul Ion Antonescu, care, analizând din toate punctele de vedere starea armatei, a ajuns la concluzia ca „Tara este astazi intr-o totala imposibilitate de a se apara daca va fi atacata. Armata ei este complet dezarmata, pseudoinstruita si demoralizata". Desi Antonescu a intocmit un program de redresare, aprobat de rege si guvern, acesta n-a putut fi pus in aplicare deoarece in decembrie acelasi an, generalul a fost nevoit sa-si dea demisia.
    In octombrie 1938 a fost infiintat Ministerul Inzestrarii Armatei in fruntea caruia a fost numit economistul Victor Slavescu. In urma mai multor inspectii pe care le-a efectuat in diverse unitati militare din tara, a ajuns la concluzia ca dotarea armatei cu armament, munitii, tehnica de lupta si echipament de tot felul este mai mult decât precara.
    In conditiile inrautatirii situatiei internationale, se aprecia ca dotarea ostirii române nu trebuia sa depinda prea mult de importurile din strainatate (acest aspect a fost, de altfel, sesizat de gânditorii militari români cu mult inaintea adunarii norilor razboiului deasupra Europei) si s-a decis dezvoltarea unei industrii proprii de aparare. Asadar, in baza Legii din 10 iunie 1937, se acorda un avans de 40% din pretul total al materialelor destinate inzestrarii armatei, statul fiind principalul finantator si, in acelasi timp, principalul client al industriei producatoare de armament. Cu toate ca aceasta hotarâre, desi venita in al 12-lea ceas, a fost corecta, aplicarea ei „a oferit o importanta sursa de imbogatire pentru anumite persoane din sfera puterii politice", deoarece in aceasta actiune s-au implicat masiv camarila regala si sustinatorii ei Nicolae Malaxa si Max Auschnitt, care au preluat marea majoritate a comenzilor, obtinând profituri uriase pe seama statului. Desi intreprinderile lor nu dispuneau de utilajele necesare si de personal calificat pentru a produce armament si tehnica de lupta „ei jucau rolul de intermediari intre statul român si societati straine producatoare".
    Regele Carol al II-lea cunostea aceste ilegalitati insa le tolera, deoarece era si el implicat, astfel ca si aceasta initiativa, laudabila de altfel, a fost sortita esecului.
    Intr-un „Memoriu asupra dotarii materiale" inaintat de Marele Stat Major la 15 aprilie 1938, se aprecia: „Cu toate eforturile facute in ultimii ani, multiplele lipsuri materiale ale armatei nu au putut fi completate decât in masura redusa". Referindu-se la situatia armamentului si a celorlalte mijloace de lupta din inzestrare, autorii documentului aratau ca diviziile de infanterie nu dispuneau de armament antitanc, ca materialele de artilerie de insotire nu acopera decât necesitatile a 10 divizii iar armamentul antiaerian lipsea in totalitate. In ceea ce priveste marele si micul echipament, lipsurile pe categorii de materiale se incadrau intr-un procentaj cuprins intre 30% si 100% din necesar (bocanci existau pentru 10 divizii, materialele de protectie antichimica acopereau 28% din nevoi, transmisiunile 30% etc.).
    In vara si toamna anului 1940, România a ajuns la momentul adevarului. In acel fatidic an Basarabia dintre Prut si Nistru precum si Nordul Bucovinei au fost cedate Uniunii Sovietice, Nord-Vestul Transilvaniei a fost incorporat Ungariei horthyste, iar Cadrilaterul oferit Bulgariei. România Mare, pentru care s-au jertfit sute de mii de români a devenit o amintire. O treime din teritoriu si din populatie a fost cotropita de dusmani fara ca armata româna sa traga un singur foc de arma deoarece cei care au contribuit la „dotarea si echiparea" sa au mai umilit-o odata, silind-o sa nu opuna rezistenta vrajmasilor.
    Insa cosmarul sau nu a luat sfârsit. In iunie 1941 România s-a alaturat Germaniei in razboiul contra Uniunii Sovietice cu scopul de a-si recupera teritoriile pierdute cu un an inainte. Cu acest prilej s-au evidentiat din nou lipsurile grave din dotarea armatei. Bataliile pe care aceasta le-a purtat (in special batalia pentru Odessa din august-octombrie 1941) au relevat, pe lânga virtutile ostasesti ale militarilor români si multe neajunsuri in conducerea trupelor si in dotarea unitatilor cu armament si tehnica de lupta. Analizându-le, maresalul Ion Antonescu, facea la 14 decembrie 1941 un adevarat rechizitoriu la adresa celor care au asigurat in perioada interbelica conducerea statului si a armatei, neasigurând conditiile necesare pregatirii reale a ostirii. „Roadele greselilor comise timp de 20 de ani, nu puteau fi decât dezastruoase. Comandamente nepregatite au dus la nepregatirea ofiterilor. Nepregatirea acestora a provocat pe aceea a soldatilor si subofiterilor. Totul se inlantuie intr-un organism. Totul porneste de la cap. Conducerea politica a statului si, in consecinta, cea militara, nu putea duce decât la ceea ce a dus: la dezastru. Iata ce avem de spus pe marginea acestui rechizitoriu teribil, care nu poate lovi pe adevaratii vinovati (oamenii politici si regele Carol) care acum stau ascunsi, rod ce au furat, isi freaca mâinile ca altii sa esueze pentru ca sa arate ca ei nu sunt vinovati, ci poporul. Realitatea e ca poporul este victima".
    Intr-adevar, maresalul a avut perfecta dreptate, eforturile depuse de ostasii români pentru a contrabalansa lipsurile materiale din inzestrare fiind uriase, iar pierderile suferite, pe masura.